Pentru cineva deprins cu mersul prin lume, nostalgia intoarcerii in timp este coplesitoare. Uneori imi amintesc, ca acum, de exemplu, despre locurile pe unde am trecut, si atunci imi navalesc in minte imagini de nedescris, proiectate pe un ecran stralucitor, cu o viteza uluitoare, care adesea distorsioneaza totul. Parisul imi apare sub forma unui riu involburat, probabil Sena, in care revad sinucigasa aceea fara chip, o femeie ca oricare alta, aruncindu-se tipind de pe un pod, in vuetul glasurilor de pe mal, si siluieta zvelta, incandescenta, a Turnului Eiffel, infipta ca un par in cleiul noptii.
Se pare ca atit este tot ce mi-a ramas in memorie despre Paris. Bruxelles-ul imi apare sub forma unui autobuz supraetajat, care acroseaza un pieton, cu sapca rosie in cap, tragindu-l sub dinsul. Berlinul, ca o ingramadire eterogena de cladiri si omeni, peste care trece un avion urias. Viena ca o gradina nesfirsita, brazdata de straturi albastre de flori, in linii perfecte. Roma, ca un loc intunecos, ploios, umblat de carabinieri. Londra, ca un tarim nepamintesc cu turnuri semete si zgomotul sacadat al Big-Ben-ului. New York-ul, ca un cer brazdat de fulgere, din care tisneste Statuia Libertatii si se infinge in cer. Trenurile, autobuzele, avioanele, oamenii, strazile, lucrurile comune, nu apar in aceste rememorari scurte sau se contopesc intr-un fundal abstract, imposibil de descifrat. Se pare ca memoria retine doar lucrurile esentiale, care te impresioneaza pe moment, celelalte ingramadindu-le, precum obiceiul omului stringator, intr-o fundatura intunecoasa, din care ies odata cu visele.
Cu cit calatoresti mai mult, cu atit visele devin mai fabuloase, mai incarcate de frumusete si de mister. Acolo, in retortele mintii, imaginile adunate de-a lungul vietii se intorc abracadabrant si insidios in noi, oferindu-ne, de fiecare data, in fiecare noapte, un joc de puzzle, de neinteles, de nedezlegat. E o lume in afara oricarii logici, cind intunecoasa si apasatoare, cind luminoasa si tulburatoare, dar intodeauna fascinanta si efemera, asemeni acelui Paradis pierdut, din Biblie, la care inca mai tinjim, amagindu-neş cel mai adesea, cu umbre, sau cu reflexe din trecutul nostru ancestral. Atitea cit au mai ramas…
