Acum, la ceas de seară, când m-a poditid o inspiraţie sufocantă, demnă de invidiat orice piţipoancă materialistă cu câteva pungi sub ochi, m-am gândit să scriu. Bă nene, nuştu exact ce să scriu, deci vă daţi seama câtă inspiraţie am. Cam tot atâta ca şi banii din buzunar. Adică zero. Pardon, doi lei.
În altă ordine de idei, abordez problema imbecilului intelectual. Ăla care afişează aerul de “nu mă interesează” şi care chiar crede că ce zice sau face e relevant. Şi bineînţeles crede că-l lasă rece tot ce se întâmplă şi el de fapt plânge noaptea-n pernă pentru că i s-a ofilit trandafirul. Despre ăia vreau eu să vorbesc. Este mulţi şi este proşti. Sub o identitate falsă, îşi trăieşte visul. Virtual, sau nu, dar de cele mai multe ori virtual. Ne împiedicăm de ei mereu, zâmbim şi trecem mai departe. Eu una, nu-s deacord cu ultima parte. Aia cu trecutu’ mai departe. Adică da bă, de zâmbit, zâmbiţi, că eu mă pe mine de râs, da nu trecem mai departe, zic. Vreau să îi exterminăm. Să-i privim în pana mea cum ard ca şobolanii, şi noi să mâncăm floricele.
Puţină cultură, Secolele de aur în Spania, poezie
Hai să vorbim oleacă de poezia renascentistă, că tot am mâine examen. Ăştia pupau în fund lumea greco-latină, pe care se baza o nouă scară de valori, concentrată pe individ. Adicătelea omu’ e miezu’, care era capabil de a-şi domina lumea şi de a-şi crea propriul destin. Gen Carmen Harra sau ceva. Înainte de sentimente, puneau echilibrul şi armonia, adicătelea totu’ trebuia să fie în ordine, nu ca Laguna mea albastră, adică vreau să spun, camera mea.Bărbatu’ macho trebuia să fie cavaleru’ teuton perfect, abil atât ca poet, cât şi ca războinic, adică nene, cu o mână scrii, cu una dai cu paloşu’. Idealul de frumuseţe va consta în naturaleţe, nu într-o chilă de fond de ten, iar femeia, sau mai bine spus, dragostea faţă de aceasta, se va prezenta indealizată, ceva gen Romeo şi Julieta. Iar lumea, va lua formă nu ca o realitate, ci aşa cum ar trebui să fie. Adică, raportat la România de azi, nu scriu o poezie despre apa din casele oamenilor, ci despre cum ar trebui să dansăm noi pinguinul pe un amărât de curcubeu, şi salariile să ne vină pe card pentru treaba asta. Poezia asta şmecheră, renascentistă, are două perioade. Nu s-a putut limita la una, că e cu moţ: 1511-1543, perioadă în care s-au ridicat din cenuşă Boscán şi Garcilaso, cu poezia lor cancioneril, şi cu tema lor de “amor cortes” cu tot că deja mă enervează. Bun, pe urmă avem cealaltă perioadă, de la 1543 la 1580, cu Lope de la Vega şi cu Gongora. Şmecherii ăştia doi au impus versificaţia şi noile curente. Cât despre temele şi motivele renascentiste, să vedem: avem petrarchismul (de la Petrarca, alt şmecher) şi tradiţia clasică, de la ăia trei matusalemi, Virgilio, Ovidio şi Horaţio.
Acu’ trecem la alte şmenării, cum ar fi epoca barrocului, care a avut mare dezvoltare. Ăştia, săracii, făceau mă nene poezie din orice! Din flori, din ruine, din personaje mitologice, din viaţă-n mama măsii, şi normal, din dragoste. Ăştia din secolele de aur, adică 16-17, aveau o problemă cu dragostea. Pormă, tot în perioada asta s-a dezvoltat cică poezia satirică, adică, d’aia de-şi băteau joc. Avem şi două curente necesare, adicătelea Culteranismul şi Conceptismul. Să vă explic care-i şmenu’ cu ele. Deci, culteranismu’ ăsta e o treabă inventată de Gongora, unde lumea e înfrumuseţată de metaforisme. Cum am spune noi vecinei de pe scară că nu are cancer şi urmează să crape dracului, ci că are unele probleme cu aparatul hepatic. Catch the drift da? Culteranismu’ ăsta e de fapt tare simpluţ. E joc. Literalmente. Ăştia adepţii lu’ culteranismu’, se jucau mult în ceea ce priveşte cuvintele şi conceptele. Cam cum fac eu pe blog, da? Ok. După aia, mai tre’ menţionat faptul că existau şcoli de baroc. Nuş de ce, da existau. Adică ăştia de înfrumuseţau situaţia şi de se jucau cu frazele ca nepotumiu cu Lego, au făcut şcoli. sevilliană, antequerano-granadina, aragonesă şi madrilenă. Ştiu că sună naşpa, da aci tre’ pe de rost. Nebunii ăştia mai importanţi, sunt pentru spanioli cum e Crenguţă Ionel pentru noi. Garcilaso de la Vega, Fray Luis de Leon, San Juan de la Cruz şi Gongora.
Cam asta-i cu poezia din secolele de aur ale Spaniei, am făcut articolu’ ăsta pentru nenorociţii care tocesc cursul de literatură şi nu pricep o iotă, că na, e prea complicată exprimarea. Nu, nu mă cred dăşteaptă, sunt. Doar ce-am tocit două zile despre treaba asta, şi poate cine ştie, cineva o să priceapă mai uşor decât mine. Iar dacă sunt de ajutor cuiva, de ce nu…
Acu’ trecem la alte şmenării, cum ar fi epoca barrocului, care a avut mare dezvoltare. Ăştia, săracii, făceau mă nene poezie din orice! Din flori, din ruine, din personaje mitologice, din viaţă-n mama măsii, şi normal, din dragoste. Ăştia din secolele de aur, adică 16-17, aveau o problemă cu dragostea. Pormă, tot în perioada asta s-a dezvoltat cică poezia satirică, adică, d’aia de-şi băteau joc. Avem şi două curente necesare, adicătelea Culteranismul şi Conceptismul. Să vă explic care-i şmenu’ cu ele. Deci, culteranismu’ ăsta e o treabă inventată de Gongora, unde lumea e înfrumuseţată de metaforisme. Cum am spune noi vecinei de pe scară că nu are cancer şi urmează să crape dracului, ci că are unele probleme cu aparatul hepatic. Catch the drift da? Culteranismu’ ăsta e de fapt tare simpluţ. E joc. Literalmente. Ăştia adepţii lu’ culteranismu’, se jucau mult în ceea ce priveşte cuvintele şi conceptele. Cam cum fac eu pe blog, da? Ok. După aia, mai tre’ menţionat faptul că existau şcoli de baroc. Nuş de ce, da existau. Adică ăştia de înfrumuseţau situaţia şi de se jucau cu frazele ca nepotumiu cu Lego, au făcut şcoli. sevilliană, antequerano-granadina, aragonesă şi madrilenă. Ştiu că sună naşpa, da aci tre’ pe de rost. Nebunii ăştia mai importanţi, sunt pentru spanioli cum e Crenguţă Ionel pentru noi. Garcilaso de la Vega, Fray Luis de Leon, San Juan de la Cruz şi Gongora.
Cam asta-i cu poezia din secolele de aur ale Spaniei, am făcut articolu’ ăsta pentru nenorociţii care tocesc cursul de literatură şi nu pricep o iotă, că na, e prea complicată exprimarea. Nu, nu mă cred dăşteaptă, sunt. Doar ce-am tocit două zile despre treaba asta, şi poate cine ştie, cineva o să priceapă mai uşor decât mine. Iar dacă sunt de ajutor cuiva, de ce nu…
de la cramă acuma vin măăi!
Asta-i ştire de ultimă oră: Stăteam în casă, liniştită, mai răsfoiam un curs, mai citeam un blog, mai comentam chestii. Când deodată, sună. Telefonul. Conversaţia urmează:
Aloo? ce faci pisi?
Pisi-i sor’ta. cu cine vorbesc?
Mpăi, sunt eu, Gică, de la trei. am venit de la birt şi mă gandii să-şi fac o vizită. zii repede dacă e duşmanu’ acas’.
Mă Gică, vezi că tastaşi greşit.
Hai serios? Nu-i Licuţa?
Nu mămică, nu-i. Şi ai grijă data viitoare pe ce cărări vii de la birt.
Ton. Putea să-mi spună măcar un mulţumesc, nu?
Adică nene, mie mi se întâmplă des să nimerească lumea din greşeală numărul meu de telefon… O fi pentru că e simplu de reţinut, adică nu are zece cifre distincte, sau am eu ghinion?
Aloo? ce faci pisi?
Pisi-i sor’ta. cu cine vorbesc?
Mpăi, sunt eu, Gică, de la trei. am venit de la birt şi mă gandii să-şi fac o vizită. zii repede dacă e duşmanu’ acas’.
Mă Gică, vezi că tastaşi greşit.
Hai serios? Nu-i Licuţa?
Nu mămică, nu-i. Şi ai grijă data viitoare pe ce cărări vii de la birt.
Ton. Putea să-mi spună măcar un mulţumesc, nu?
Adică nene, mie mi se întâmplă des să nimerească lumea din greşeală numărul meu de telefon… O fi pentru că e simplu de reţinut, adică nu are zece cifre distincte, sau am eu ghinion?
Subscribe to:
Posts (Atom)