Acum, la ceas de seară, când m-a poditid o inspiraţie sufocantă, demnă de invidiat orice piţipoancă materialistă cu câteva pungi sub ochi, m-am gândit să scriu. Bă nene, nuştu exact ce să scriu, deci vă daţi seama câtă inspiraţie am. Cam tot atâta ca şi banii din buzunar. Adică zero. Pardon, doi lei.
În altă ordine de idei, abordez problema imbecilului intelectual. Ăla care afişează aerul de “nu mă interesează” şi care chiar crede că ce zice sau face e relevant. Şi bineînţeles crede că-l lasă rece tot ce se întâmplă şi el de fapt plânge noaptea-n pernă pentru că i s-a ofilit trandafirul. Despre ăia vreau eu să vorbesc. Este mulţi şi este proşti. Sub o identitate falsă, îşi trăieşte visul. Virtual, sau nu, dar de cele mai multe ori virtual. Ne împiedicăm de ei mereu, zâmbim şi trecem mai departe. Eu una, nu-s deacord cu ultima parte. Aia cu trecutu’ mai departe. Adică da bă, de zâmbit, zâmbiţi, că eu mă pe mine de râs, da nu trecem mai departe, zic. Vreau să îi exterminăm. Să-i privim în pana mea cum ard ca şobolanii, şi noi să mâncăm floricele.
